În literatură sunt descrise cinci stiluri sau tipuri sau moduri de management ale conflictului, cu nuanţe diferite ale celor două strategii descrise mai sus: evitare, competiţie, compromis, acomodare şi colaborare.
- Evitarea este, aşa cum am stabilit, un mod de a preveni sau a încheia conflictul prin strategii care ocolesc problema, cum ar fi: retragerea, păstrarea tăcerii, angajarea în alte comportamente, care sunt fie consumatoare de energie, fie au rolul de a oferi sprijin din partea celorlalţi sau uitare temporară. Alţi autori au identificat şi o altă formă a evitării care implică folosirea unor alternative, cum ar fi orientarea spre un alt cumpărător.
- Competiţia sau confruntarea sau lupta este modalitatea prin care vrem să ne impunem în faţa celorlalţi şi prin care urmărim mai degrabă propriile interese şi mai puţin pe cele ale partenerului. Poate fi vorba despre o competiţie indirectă, în care fiecare manipulează regulile şi ascunde informaţii, o luptă directă, caracterizată de folosirea agresivităţii verbale şi fizice, sau despre una fair-play, bazată pe încredere, în care regulile sunt respectate, iar partenerii sunt concentraţi pe îmbunătăţirea relaţiei şi găsirea unei soluţii care să ofere câştiguri egale ambelor părţi.
- Compromisul este demersul prin care ambele părţi acceptă anumite concesii şi posibilitatea de a ceda ceva din ceea ce vor, de obicei ceva mai puţin important, pentru a obţine, în schimb, altceva care contează mai mult. Acest mod presupune o negociere între părţi pentru a realiza un schimb de beneficii.
- Acomodarea sau abandonul reprezintă renunţarea unuia dintre participanţi în favoarea celuilalt. Este un mod des folosit în situaţia în care este mai de preţ relaţia decât obiectul conflictului şi vrem mai mult să păstrăm iluzia unei bune legături sau armonii cu cealaltă persoană. De fapt, ea nu face altceva decât să amâne conflictul sau să creeze premisele unui conflict nou şi să dezechilibreze relaţia.
- Colaborarea presupune un proces orientat spre rezolvarea problemei prin negociere şi obţinerea unei înţelegeri mulţumitoare pentru ambele părţi. Autorii o descriu ca pe o strategie de tipul victorie-victorie şi se diferenţiază de compromis printr-o negociere creativă, orientată spre optimizarea situaţiei şi nu doar satisfacerea părţilor. Mai întâi sunt identificate obiectivele comune şi cele individuale, iar apoi sunt discutate deschis posibilităţile prin care ele pot fi atinse fără ca celălalt să aibă de suferit.
Concluzia autorilor care s-au preocupat de acest subiect este că cel mai eficient şi mai puţin nociv stil de management al conflictelor este colaborarea, care, spre deosebire de celelalte, presupune schimbarea atitudinii faţă de conflict şi concentrarea atât pe obiectul conflictului, cât şi pe relaţia cu celălalt, care din oponent devine partener.