Despre sinucidere

 

O atenţie deosebită trebuie acordată pacienţilor depresivi cu intenţii suicidare. Evaluarea riscului suicidar este o urgenţă din toate punctele de vedere întrucât ea implică o criză psihologică majoră caracterizată prin tendinţa de izolare, singurătate, lipsa acută de speranţă şi imposibilitatea de a vedea soluţii alternative.

 

Autorii consideră că, de cele mai multe ori, crizele suicidare sunt limitate în timp, chiar dacă ideile despre sinucidere pot să existe o perioadă îndelungată. Sinuciderea pare singura modalitate de eliberare de un viitor negru şi de adaptare la problemele care par prea grele şi fără soluţie.

Evaluarea riscului suicidar trebuie să fie făcută de un profesionist, nu de altcineva! Există multe mituri despre sinucidere şi credinţele personale pot să ne îndrume greşit. Toate ameninţările şi discuţiile despre o posibilă sinucidere trebuie tratate cu seriozitate! Ele nu sunt doar un avertisment, sunt un strigăt după ajutor.


Foto: Rucsandra Calin

 

Din perspectiva bisericii, sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, întrucât este un act împotriva vieţii, împotriva lui Dumnezeu, trupul fiind biserica Sfântului Duh. Se interzice oficierea slujbei de înmormântare sau de pomenire pentru că sinucigaşul a respins mântuirea prin Hristos, a dat dovadă de necredinţă şi şi-a curmat drumul spre pocăinţă.

 

Din punct de vedere social, sinuciderea este privită ca fiind o formă particulară de violenţă. Emile Durkheim este sociologul care s-a preocupat cel mai mult de acest fenomen. El identifica trei tipuri de sinucidere:

-      sinuciderea egoistă - „Omul nu poate trăi dacă nu simte atașament faţă de ceva care să-l depășească [...] viaţa nu este suportabilă decât dacă îi intrevedem rațiunea de a fi, dacă are un ţel prin care să merite osteneala de a o trăi.” Ideile, nevoile si gândurile proprii sunt mai presus decât consecinţele unui astfel de gest.

-       sinuciderea altruistă - „Când omul este detaşat de societate, el se omoară cu uşurinţă, dar tot la fel de uşor se omoară când este prea legat de ea.”  În unele culturi, sinuciderea nu este altceva decât o formă exagerată a unei virtuţi, de păstrare a onoarei şi de manifestare a forţei interne.

-     sinuciderea anomică - „Societatea nu este numai ceva care absoarbe, cu intensitate egală, sentimentele şi energia individului, ea este şi puterea care le reglează.” Sinuciderea este provocată şi de modificarea echilibrului unei societăţi care sporesc ideea de eşec şi izolează indivizii care nu se adaptează schimbărilor în ritmul impus de ea. Sentimentul de eşecul creşte pe măsură ce dorinţele şi aspiraţiile cresc şi implicit riscul de sinucidere este mai mare.

 

Ca fenomen social general, sinuciderea depinde de natura indivizilor, felul în care sunt ei organizaţi în societate, credinţele generale despre viaţă şi moarte şi evenimentele care tulbură funcţionarea vieţii.

 

Foto: Rucsandra Calin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © 2014 Centrul de Consiliere și Orientare Profesională. Toate drepturile rezervate.