Una din definiţiile afectivităţii spune ca aceasta este o sumă de trăiri psihice subiective - emoţii, dispoziţii, sentimente şi pasiuni - care reflectă relaţiile omului cu lumea înconjuratoare şi care dau coloratura, substanţa a tot ceeea ce gândim şi facem.

Afectivitatea este o componentă de bază a psihicului uman, neexistând practic vreun proces psihic (memorie, senzaţie, gând, motivaţie) care să nu fie strâns legat de o trăire afectivă sau invers. Am putea spune că procesele mentale interioare dar şi comportamentele sunt determinate de trăiri afective şi/sau declanşează emoţii, sentimente, dispoziţii sau pasiuni.

De multe ori afectele (felul în care simţim şi ne simţim) vin împreună cu o puternică nevoie de a exprima în exterior încărcătura emoţională. Uneori prin cuvinte, dar şi prin tonalitatea vocii, gesturi diferite, posturi corporale sau grimase faciale. Alteori ele transpar în felul în care organismul nostru funcţionează (ne înroşim, ni se usucă gura, creşte ritmul respiraţiei şi al bătăilor inimii, ni se "taie genunchii", etc.) Totodată aceleaşi afecte "au nevoie" să fie aprobate, ascultate, înţelese şi chiar plăcute, îndrăgite, simpatizate de interlocutor.

Câteva particularităţi ale proceselor afective ar fi:

• polaritatea (sunt fie pozitive/plăcute, fie negative/neplăcute);
• mobilitatea (se referă la capacitatea pe care omul o are de a trece de la o stare afectivă la alta, sau de la un nivel de intensitate la altul);
• durata (în timp);
• intensitatea;
• valoarea lor motivaţională (a face din dragoste ceva pentru cineva, de exemplu).

Sfera afectivităţii omului este foarte variată. Vom regăsi însă, ca şi forme ale afectivităţii: emoţiile, dispoziţiile, sentimentele şi pasiunile.

Emoţiile sunt trăiri afective cu durată scurtă, cu intensitate în general ridicată, dar variabilă, şi de obicei apar ca reacţie la lucrurile sau gândurile cu care ne confruntăm. De reţinut în plus, la emoţii, este că uneori, unele dintre ele, mai exact groaza, furia, disperarea şi bucuria explozivă se trăiesc extrem de intens. Ele mai poartă denumirea de emoţii şoc tocmai pentru că, atunci când le trăim, au tendinţa de a acapara întreaga fiinţă, scăpând controlului conştient al omului şi, sub imperiul lor, oamenii săvârşesc cel mai des fapte necugetate.

Dispoziţiile, în schimb, sunt trăiri afective cu o intensitate mai mică, mai difuze şi generalizate care pot dura ceva mai multă vreme (ore, zile). Atunci când suntem bine dispuşi avem tendinţa de a ne bucura mai des, mai mult, pe când atunci când suntem prost dispuşi parcă nimic nu ne intră în voie şi găsim uşor motive de ceartă şi de nemulţumiri.

Când vine vorba despre sentimente, atunci e bine de ştiut că, aceste sunt trăiri afective (mai) complexe - pentru că intervin în menţinerea şi manifestarea lor şi alte procese psihice. Au o durata lungă (ani, întreaga viaţă), o intensitate moderată şi o stabilitate crescută. Ele evoluează din emoţii prin repetare şi cristalizare şi tocmai din acest motiv uneori poartă aceleaşi nume (ură, iubire). Însă mecanismul de formare constă în faptul că, de exemplu, emoţia îndrăgostirii repetată si stabilizată (la vederea aceleiaşi persoane dragi) dă naştere, prin cristalizare sentimentului iubirii, care sentiment se întreţine mai apoi voluntar şi conştient. În cele din urmă pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, de foarte lungă durată (întreaga viaţă), foarte stabile şi care implică în manifestarea lor întreaga personalitate a omului. Nu de puţine ori se spune ca pasiunile îl "stăpânesc" pe om. Ele îi mobilizează omului întreaga energie către satisfacerea ei. Unele pasiuni sunt nobile si constructive pe când altele sunt negative (patimi, vicii).

Rolul afectivităţii în activitatea umană este acela de a pune omul în acord cu situaţia, de a regla şi adapta conduita umană la interactiunea cu mediul, dar şi de a exprima nevoile, trebuinţele individului sau de a susţine energetic diverse acţiuni (comportamente).

După Ana Stoica-Constantin (2004), procesele afective asociate conflictelor pot avea mai multe funcţii:

1. Afectivitatea poate deveni cauză a conflictului - stările de furie, nemulţumire, nedreptate, frustrare, se pot manifesta înafară sub forma acuzelor, atacurilor direcţionate către cei din jur, indiferent dacă exista sau nu la mijloc şi nişte lucruri concrete pe care persoanele să se certe. Doar simplele emoţii negative pe care una dintre părţi le simte sunt uneori de-ajuns pentru a stârni o ceartă.
2. Aşa cum am văzut mai sus, stările noastre afective pot susţine energetic activităţile noastre. Oamenii fac tot felul de lucruri mânaţi de simţămintele lor. Ele pot alimenta încăpăţânarea, puterea, curajul, astfel încât cineva poate să persiste în conflict sau dimpotrivă să se grabească în rezolvarea lui.
3. Emoţiile noastre pot constitui şi un mecanism de stingere a conflictului. Uneori ne simţim bine, eliberaţi, atunci când ne spunem oful, cand ne "vărsăm nervii". Sentimentul de satisfacţie că am spus ce aveam de spus poate stinge conflictul. Dar stingerea conflictului se poate obţine şi dacă recompensăm pozitiv (printr-un zâmbet, un gest, sau un ton mai cald al vocii) sentimentele pozitive ale celuilalt participant la conflict.
4. Trăirile noastre afective pot fi şi un indicator sau un simptom ori al unui conflict interior, ori al conflictului trăit poate de partenerul de discuţie. Orice conflict (interior sau exterior) provoacă diverse emoţii celor implicaţi, iar faptul de a avea prezente aceste emoţii sunt un indiciu asupra faptului că persoana traieşte un conflict.
5. O altă funcţie a proceselor afective în conflicte este aceea de indicator al importanţei lucrurilor întâmplate, discutate pentru cei implicaţi. Avem tendinţa, normală şi naturală dealtfel, ca atunci când ne confruntăm cu lucruri importante să ne şi implicăm emoţional, şi cu cât importanţa este mai mare cu atât intensitatea emoţiilor este mai mare.

Se poate intui că în conflicte participă tot felul de emoţii, fie ele pozitive sau negative.

Emoţiile negative (neîncrederea, furia, tema, ruşinea, etc.), mai ales dacă sunt necunoscute, neascultate, nevalidate de cealaltă baricadă (ceea ce poate provoca ofensă), pot duce la blocaje în împăcare chiar dacă problema are rezolvare, partea adversă refuzând continuu orice propunere.

Tot trăirile negative resimţite de una dintre părţi pot duce la conflicte interminabile atunci când aceasta simte că îi sunt atacate valorile (identitatea, principiile) sau dacă omului îi sunt atacate interesele imediate este posibil ca emoţiile negative să provoace reacţii foarte virulente.

Trăirile emoţionale pozitive, în schimb, influenţează conflictele în sensul rezolvării lor mai facile, mai rapide. Buna dispoziţie implică lipsa agresivităţii ceea ce duce la atitudini cooperante între părţi. Pozitivitatea mai implică ingeniozitate, respect, disponibilitate crescută către obţinerea acordului şi dorinţă de rezolvare rapidă.

Deşi am arătat până acum cât de important este rolul emoţiilor în conflicte, totuşi ele sunt neglijate şi de literatura de specialitate şi de cei care instruiesc oameni în managementul conflictelor şi chiar de negociatori. Iar asta se întâmplă din mai multe motive: de multe ori se pune accentul pe aspectul (interesul) concret, pragmatic al negocierii întrucât rezolvarea acestuia atrage dezamorsarea conflictului; recunoaşterea emoţiilor este evitată şi din credinţa că acestea vulnerabilizează; ori pur şi simplu pentru că ele sunt greu de gestionat.

a) Furia - este o stare naturală, de extremă iritare, în care de obicei se pierde stăpânirea de sine (controlul conştient), care apare instantaneu (în caz de ameninţări, frustrări sau neîmpliniri) şi se manifestă printr-o activare expresivă facială, nonverbală şi comportamentală (gestuală).

b) Frica - este o reactie emoţională puternică (unii susţin - având dreptate - că este un mecanism de supravieţuire) ce apare ca răspuns al omului la o ameninţare concretă, de obicei negativă şi neaşteptată (surprinzătoare). Se deosebeşte de teamă (care apare când pericolul este cunoscut şi anticipat) dar şi de angoasă (care nu identifică pericolul, dar îl bănuieşte).

Frica este importantă în conflicte pentru că ea poate declanşa comportamente iraţionale, deranjante, periculoase, extreme care pot avea ca rezultat escaladarea conflictului.

Gestionarea propriei fricii sau furiei se face în primul rând, prin conştientizarea lor, apoi prin identificarea modurilor în care frica sau furia proprie se exprimă verbal, comportamental şi fiziologic străduindu-ne să evităm aceste manifestări. Este de dorit recunoaşterea acelor situaţii care generează frica sau furia şi evitarea lor pe cât posibil. De asemenea este binevenită practicarea de tehnici comportamentale pentru reducerea fricii, furiei sau a stresului.

c) Vina şi ruşinea - sunt două trăiri afective distincte, dar care merg deseori împreună întrucât vina provoacă ruşine. Vinovăţia poate avea cauze reale (când comportamentul persoanei încalcă norme, legi, reguli, principii) sau cauze imaginare (când individul crede ca ar fi sau nu ar fi trebuit să...). Ruşinea în schimb, este sentimentul penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greşeală, aşadar o emoţie puternică survenită în urma conştientizării vinei sau în urma incorectitudinii ori a nerespectării cuvântului dat.

Ambele emoţii au importanţă şi în rezolvarea şi în prevenirea, dar şi în crearea conflictului. Sentimentul de vinovăţie, atunci când apare, poate preveni apariţia unui conflict. Noi îi tratăm pe cei din jur aşa cum noi am vrea să fim trataţi (după propriile valori morale). Aşa încât, cel mai probabil, vom evita să facem ceva nepotrivit (în dezacord cu ceea ce noi considerăm că e moral) pentru a nu ne simţi vinovaţi după aceea. Dacă însă conflictul este deja în plină desfăşurare cele două emoţii, vina şi ruşinea se comportă diferit. Vina poate duce la o atitudine (din parte părţii care o resimte) de colaborare şi dedicare pentru rapida soluţionare a neînţelegerii, în timp ce ruşinea are un efect opus - omul tinde să fugă, să se retragă din interacţiune, să-i evite pe ceilalţi. În concluzie mai degrabă ruşinea provoacă conflict, iar vina ajută la rezolvarea lui.

d) Umilirea - când vorbim despre umilire vorbim de fapt despre două lucruri: o data despre actul umilirii (care se întâmplă în interacţiunea dintre un umilitor şi un umilit) şi apoi despre emoţia sau sentimentul umilirii - ca fiind ceea ce subiectul simte în urma actului umilirii. Un aspect foarte important aici este faptul că umilirea poate fi precedată de teama puternică de a nu fi umilit. Teama aceasta este atât de puternică încât uneori oamenii preferă moartea decât umilirea (de exemplu, samuraii îşi făceau sepuku mai degrabă decât să fie prinşi de inamic). Umilirea, ca stare (emoţie) este atât de puternică încât se consideră că ea creează o rană psihologică profundă persoanei, ea vizând direct identitatea personală. Omul este devalorizat şi degradat, pus pe o treptă mult inferioară celei care i s-ar cuveni împotriva voinţei lui. Umilirea se deosebeşte clar de ruşine (care e mai uşor de acceptat fiind şi mai puţin intensă şi care nu atacă identitatea personală), se deosebeşte de vinovăţie, de jenă, de zeflemea şi de umilinţă (care este o smerenie voită, neprovocată forţat).

Reacţia de răspuns la actul umilirii poate fi lipsa schimbării (mai ales în cazurile în care cel umilit dezvoltă depresie), schimbarea violentă (în sensul răsturnării situaţiei umilitor-umilit) sau schimbare nonviolentă (dacă cel umilit reuşeşte să-şi ierte asupritorul). În general însă, umilirea provoacă amplificarea conflictului şi dorinţă de răzbunare tocmai datorită violenţei şi profunzimii deosebite a emoţiei.

e) Respectul - este o atitudine sau un sentiment de stimă, de consideraţie sau de preţuire deosebită faţă de cineva, de recunoaştere a valorii acelei persoane. Când respectăm pe cineva îi luăm în serios sentimentele, nevoile, gândurile, ideile, dorinţele. Respectul, în afară de a fi simţit, poate fi şi arătat. Desigur, putem afişa comportamente care dau iluzia că respectăm, însă dacă simţim respect, atunci comportamentul plăcut va veni natural.

f) Recunoaşterea - aici, recunoaşterea, nu are sensul de admitere a vreunei vinovăţii, ci mai degrabă se referă la capacitatea personală de a-l acceptape celălalt ca fiind egal cu mine, cu drepturi şi îngrijorări legitime. Se referă mai degrabă la ceea ce oferim, şi nu la ceea ce primim.